Diferența dintre protocol autentic și formalism defensiv
Nu orice formă de protocol produce autoritate. Uneori, produce exact opusul. Diferența nu stă în reguli, ci în intenția care le susține și în modul în care acestea sunt integrate în comportamentul instituțional. Aici apare ruptura dintre protocolul autentic și formalismul defensiv.
Protocolul autentic este expresia unei identități asumate. El derivă dintr-o înțelegere clară a rolului instituției, a poziției sale în raport cu ceilalți și a responsabilităților pe care le implică această poziție. În acest caz, protocolul nu este resimțit ca o constrângere, ci ca o extensie naturală a autorității. El curge, nu apasă.
Formalismul defensiv, în schimb, apare atunci când regulile sunt folosite ca scut. Nu pentru a clarifica, ci pentru a ascunde. Nu pentru a structura, ci pentru a evita expunerea. În acest tip de protocol, accentul cade pe procedură, nu pe semnificație. Respectarea regulii devine mai importantă decât mesajul pe care regula ar trebui să îl transmită.
Protocolul autentic este expresia unei identități asumate. El derivă dintr-o înțelegere clară a rolului instituției, a poziției sale în raport cu ceilalți și a responsabilităților pe care le implică această poziție.
Din perspectivă comportamentală, diferența este rapid sesizată. Protocolul autentic reduce tensiunea în interacțiuni, pentru că oferă repere clare și stabile. Formalismul defensiv o crește, deoarece semnalele sunt incongruente. Se simte efortul, rigiditatea, lipsa de flexibilitate contextuală. Observatorii nu pot formula exact problema, dar reacționează la ea.
Un indiciu subtil al formalismului defensiv este supra-explicitarea regulilor. Atunci când o instituție simte nevoia să își justifice constant protocolul, este un semn că acesta nu este internalizat. Protocolul autentic nu are nevoie de explicații; el este acceptat prin consistență și prin faptul că se repetă fără fricțiuni vizibile.
Protocolul autentic nu are nevoie de explicații; el este acceptat prin consistență și prin faptul că se repetă fără fricțiuni vizibile.
Există și o diferență în modul în care cele două tipuri de protocol gestionează eroarea. Protocolul autentic absoarbe deviațiile fără a se prăbuși. Formalismul defensiv, dimpotrivă, reacționează disproporționat. Orice abatere este percepută ca o amenințare, nu ca o variație. Această reacție trădează fragilitatea sistemului.
Formalismul defensiv produce distanțare
În timp, formalismul defensiv produce distanțare. Interlocutorii devin precauți, evită inițiativa și reduc interacțiunea la minimum necesar. Instituția rămâne "corectă", dar izolată. Protocolul autentic produce opusul: respect fără efort, cooperare fără presiune, recunoaștere fără solicitare.
O altă diferență esențială este raportarea la context. Protocolul autentic este sensibil la nuanțe. Știe când să se adapteze fără a-și pierde forma. Formalismul defensiv confundă adaptarea cu slăbiciunea și rigiditatea cu forța. În realitate, rigiditatea excesivă este un semn de nesiguranță instituțională.
La nivel profund, formalismul defensiv apare atunci când instituția nu are încredere în propria poziție. Regulile devin bariere, nu repere. În astfel de cazuri, protocolul nu mai funcționează ca limbaj al autorității, ci ca mecanism de control anxios. Acest lucru este resimțit imediat de cei din exterior, chiar dacă nu este verbalizat.
La nivel profund, formalismul defensiv apare atunci când instituția nu are încredere în propria poziție. Regulile devin bariere, nu repere. În astfel de cazuri, protocolul nu mai funcționează ca limbaj al autorității, ci ca mecanism de control anxios.
Protocolul autentic nu caută să impresioneze și nici să se apere. El există pentru a menține coerența între identitate, comportament și percepție. Tocmai această coerență îl face credibil. Iar credibilitatea, odată pierdută, nu poate fi recuperată prin reguli suplimentare.
În reprezentarea instituțională, diferența dintre cele două nu este una teoretică. Este diferența dintre o instituție care inspiră respect și una care cere conformare. Protocolul decide, de cele mai multe ori, în care dintre aceste două categorii va fi plasată o organizație.